en-joy  

Arhiva - Dec 2018

Pagini: 1

Câteva contextualizari istorice, sociopolitice și religioase cu privire la mentalitea și identitatea culturală a Bătrânului Continent. Punctul de vedere al unui elvețian creștin-conservator cu prilejul referendumului pentru familia tradițională în România

06 12 2018 22:35
Ca elvețian cu rădăcini latine, simțul umorului, temperament focos si conștiința de natură tragică a existenței umane, de-a lungul ultimor ani am dezvoltat o mare apreciere, ba chiar o infatuare pentru cultură românească, mai ales ca mi-au plăcut întotdeuna așa-numite „romanismele“, adică gafele și derapajele haioase tipice pentru natură focoasă a temperamentului românesc, latinesc, drept expresia spiritului românesc și nu în ultimul rând expresia alteritații culturii românești față de cultură majoritară din partea germanofonă a Elveției unde m-am născut, am crescut și am trăit până la vârstă de 34 de ani. Am fost întotdeuna fascinat de cultură această palpitantă, naturală, spumoasă și mai ales omenească și transparentă plină de exclamații retorice, exagerării sugestive, complimente exagerate, înjurături gălăgioase și certuri pe cat de deschise și revelatoare pe atat de violente și nimicitoare. De-a lungul timpului, de câte ori am avut de a face cu România și românii, prin modul lor de a gândi, simți, judecă și acționa cu totul diferit și de fapt cam unic, ori de câte ori am rămas cu senzația că România postdecembristă trebuie denumită și tratată ori că pe un haos infernal și o țară mafiotă, periculoasă, ori ca pe o mare grădiniță a copiilor și un parc de distracții in cadrul unei democrații tinere si nematura unde se mai găsesc oameni originali și inovativi, într-un cuvânt: oameni vii. Am ales interpretarea din urmă și m-am mutat în România din pricina tendințelor totalitare și înăbușitoare în Elveția din ultimii 10-20 ani de pe urmă falimentului complet celor două ideologii sociopolitice și socioeconomice, omniprezente, ale Europei Apusene, respectiv forme ubiculare de spălare a creierelor și asuprirea oamenilor din întreg Occidentul anilor 1968 și 1979/81 încoace: Neomarxismul în funcție de înrobirea sufletească și economică sub pretexte de stanga („echitabilitatea socială“) și Neoliberalismul în aceeași funcția sub pretexte de dreapta („libertatea economică a individului“). Contrastul dintre Elveția și România este atât de puternic astfel încât, practic, putem vorbi despre doi poli opuși întrucât aproape toate aspectele din cele două țării sunt inverse față celor ale celeilalte țări. Principiul acesta se poate aplică mai întâi la cultură în general și la gestionarea relațiilor interumane în special. Poziționata în mod privilegiat în mijlocul al Bătrânului Continent, neavând aceeași istoria românească marcată de asuprirea națională îndelungată de către marile puterile ale Europei și Asiei de Sud-Vest din Evul Mediu încoace și în lipsa oricărei tradiții comuniste sau colectivista, Elveția a dezvoltat de-a lungul secolelor, destul de pașnice și liniștite, o noțiune de ființă și firea umană strict creștină, care în schimb a asigurat o relație pașnica și rațională dintre cetățenii și statul modern, faptul care, la rândul lui, a dus la formarea unui sistem sociopolitic și socioeconomic deosebit de binecuvântat și eficace. De aceea, statul țărănesc acesta micuț și relativ sărac, care până la secolul al 17-lea fuse nevoit să exporte cantități mari de mercenari, în anul 1848 a fost în stare să se întemeieze pe baza unei constituții foarte modernă și de-a dreptul progresistă, ba chiar unică pentru vremurile tulburi de atunci, când au avut loc primele răscoale, împotriva ordinii vechi, sociala aristocratică în întregul Continent în urmă Revoluției Franceze în anul 1789 și Razboiaelor Napoleoniene dintre 1799 și 1815 și astfel, nu în ultimul rând datorită poziției geopolitice deosebit de avantajată și pe baza principiilor sale stricte protestante, s-a stabilit probabil cel mai eficient și democratic stat al tuturor timpurilor, care s-a obligat prin constituția sa explicita, crestina, să protejeze interesele celor mai vulnerabili membri ai societății. În acest context deosebit și pe baza statutului sau de "Cetatea de pe Munte", în jurul punctelor de confluența ale drumurilor principale ale Europei s-a constituit astfel celebru „caz aparte“ al Elveției, care a adus țărișoarei noastre o dezvoltare economică fără seamăn, mai cu seama având în vedere faptul că Elveția dispune de cantități neglijabile de resurse naturale, cauza pentru care a fost nevoită încă mai mult să-și protejeze stabilitatea socială, statul de drept și democrația să directă pentru a asigura un sistem de educație echitabil și eficient pentru toți cetățenii în scopul de a crea o industrie puternică precum și un sector serviciilor eficient și fiabil, mai ales în sectorul bancar. De aceea, între timp ce țările vecine se scufundau cu regularitate în toate feluri de războaie și vicisitudini politice și economice, Elveția și-a păstrat stabilitatea, astfel atrăgând investiți din toată lumea cu ușurință pe baza unei reputației impecabila care difuza peste tot pe această planetă, alături de faptul că din aceleași cauze a fost țară-gazdă a multor organizații supranationale din secolul al 19-lea încoace. În plus, a fost cruțată și de amandoua războaiele mondiale, în cadrul cărora a confirmat încă o dată statutul sau de Cetatea de pe Munte, mai cu seama în vremea holocaustului și jefuirii averilor evreiești s-a afirmat drept banca și depozitul în slujba naziștilor, un detaliu istoric care a ieșit la iveală pe deplin doar la sfârșitul anilor 1990 prin dezvăluirile ale unui agent de pază la cea mai mare banca a țării și care a provocat un scandal public deosebit de zguduitor la vremea respectivă într-o țară care se arată încă destul de stabilă atunci, după ce rezistase presiunile de a adera la „Proiectul European“ în anul 1992. După evenimentul acesta, destul de umilitor, Elveția nu mai a fost la fel că înainte pe când Generația Tradiționalistă (cei născuți dintre 1922 și 1945), care îndurase greutățile perioadei celui de-al doilea Război Mondial, aducând Elveției Post Război o atitudine deosebit de frugală și constructivă, astfel asigurând o dezvoltare economică și culturală de neînchipuit, puțin cate puțin, părăsea scenă, trecând sceptrul puterii în mâinile Generației Baby-Boomer (cei născuți dintre 1945 și 1965), care în anul 1968 prin mișcarea studențească reușisera să pună primul cui în sicriul Sistemului Patriarhatului Protestant, ditamai baza, temelia și garantul prosperității țării, cu ideile neomarxiste, care au patruns între timp, au ocupat, otrăvit și esențialmente pervertit toate instituțiile statului și ale societății și au dus țară întreagă in pragul prăbușirii sociale, fără să fie vreodată abordate sau doar admise în public aceste deficiențe atât evidente cât și îngrijorătoare. Cum este posibilă o asemenea neglijență, ba chiar decădere cu privire la supravegherea democratică în țară cea mai bogată, educată și democratică de pe acest pământ? Există doar o singură platforma politică sau mediatică însemnată în întreagă țară care abordează acest subiect de importanță eminenta nu doar pentru viitorul țării noastre, ci și în primul rând pentru identitatea și bunăstarea sufletească a noastră, periclita mai mult ca niciodată în Istoria Elveției de la înființarea primei alianțe pe teritoriul Confederației Elvețiană în anul 1291 încoace. Problema cu această platforma este însă faptul că Partidul Popular în spatele ei, care pe parcursul perioadei de la scrutinul (câștigat) pentru aderarea la UE încoace, a crescut în mod exponențial și prin urmare a profitat cel mai mult din criza identitară a elvețienilor, este el însuși strîns legat cu Neoliberalismul, ideologia care, la rândul ei, a promovat reducerea drepturilor angajaților și barierelor administrative și instituționale în scopul de a „elibera piețele“ pentru a putea păstra așa-zisă „competitivitatea pe piață globală“, fiindcă exporturile Elveției, reprezenta o mare parte a performanței economice. În plus, se prezinta pe el însuși drept ultimul apărător al țării împotriva tendințelor politice omniprezente spre Socialism, in Elveția și prin urmare ultimul păstrător al identității țării in timp ce celalalte partide, cu care imparte puterea in guvernul și parlamentul Elveției, promoveaza politici socialiste spre o tot mai strânsa relație cu UE.   În tabăra politică opusă se află celelalte patru partide mari ale țării, căror așa-numitul “stil politic” este considerat drept acceptabil spre deosebire de stilul politic “nesimțit, grosolan și primitiv” al Partidului Popular, care este, de fapt, doar direct la ținta și uneori a devenit puțin mai direct și nediplomatic, drept răspunsul la tendințele clare și nerușinate ale celorlalte partide de a minți sub pretextele de “corectitudinea politică”, cea mai insidioasă armă a Neomarxismului în scopul sau de a distruge toată civilizația occidentală prin minciuni, confuzie și toate feluri de perversiuni sexuale și umane. Tendința această de a minți fără rușine și fără măcar posibilitatea de a dezvălui și protesta fața de aceste minciuni atât de prostești cât și de evidente din cauza unui conformismul deprimant și unei frici de-a dreptul asfixiantă de către o majoritate din ce în ce mai mare și înspăimântătoare a oamenilor, este pe cale de a submina cu totul tot ce a rămas de la o țară bazată pe principiul de transparență, onestitate, exactitate, echitabilitate, echilibru social și libertate de exprimare, chiar în față celor puternici în trecutul sau strălucit. În România, această decădere îngrijorătoare, ba chiar dezastroasa a culturii de stat de drept și libertate, și dezvoltarea concomitentă spre totalitarism în Elveția precum și în toate celelalte țări “bogate” și “dezvoltate” în Occident, în mare măsură rămân neștiute, astfel încât Occident în general și Elveția în special le par multor români idealiști, în frustrarea lor legitimă cu subdezvoltarea economică tenace în țară lor, a fi în continuare un model de imitat, indiferent de diferențele majore și uneori chiar uriașe cu privire la contextul istoric, cultural, geopolitic, sociopolitic și economic în care Lumea occidentală s-a aflat întotdeuna, se află în continuare și se va află pe vecie. Prima parte a unui articol scris de Fortunat Reiser, sociolog elvetian, voluntar la AONGTR, din seria: Elveția și România în contextul marelui Război Cultural Mondial în Europa în Anul 2018

Pagini: 1

Toate drepturile sunt rezervate ATZ. Nici o informatie din acest site nu poate fi preluata, integral sau partial fara acordul din partea ATZ. Redactorii sunt direct responsabili pentru continutul articolelor si a stirilor.

rss feed atom feed Powered by eyeblog