en-joy  

O lume şi-un destin pentru durere

11 03 2009 22:46

Orice am face, la un moment dat devenim, pentru cineva sau pentru mai mulţi, o mare durere. Uneori nu putem simţi acest fapt – deoarece nu mai existăm – dar, câteodată, avem neşansa să-l conştienzităm. Trăim atunci un sentiment de neputinţă sau, mai corect spus, de dezamăgire, pentru că ştim că suferinţa s-a creat din cauza noastră, a ceea ce am făcut, a ceea ce n-am făcut sau a ceea ce ni s-a întâmplat.

Nu avem cum să tratăm durerea decât cu o ridicare din umeri, spunând “aşa a fost să fie, aşa a vrut Dumnezeu” şi nişte regrete verbalizate în “chiar îmi pare nespus de rău, iartă-mă, nu am avut încotro”. Iar destinul ni s-a împlinit exact în acele clipe când nu reprezentam nimic altceva în sufletul celorlalţi decât o cădere în gol, sonoră, care ar justifica însăşi existenţa sufletului.

Când murim “nevinovat, prea devreme, accidental” cei care ne-au iubit, ne-au cunoscut sau pur şi simplu s-au înduioşat de moartea noastră suferă după noi, plâng, jelesc în sensul cel mai amar posibil şi ne lasă să fim în inimile lor un motiv de a trăi mai departe pentru noi, de a duce idealurile noastre mai aproape de adevăr, de a continua lupta începută de noi sau doar de a fi o oglindă a ceea ce am reprezentat noi pe pământ, nelăsându-ne să fim uitaţi cel puţin o generaţie.

Destinul ne este să devenim o mare durere în sufletul cuiva, căci oamenii nu suferă decât după cei pe care i-a iubit sau după acei ce le-au dat cândva un lucru desăvârşit –o speranţă, o bucurie, o îmbrăţişare, o victorie, un rost, o mână întinsă, o vorbă înţeleaptă, o rezolvare la o situaţie dificilă.

Şi nu plecăm din lume până când nu ne îndeplinim destinul. Până când nu lăsăm cel puţin un om să plângă în urma noastră. Fiţi sigur de asta! Chiar dacă nu vom cunoaşte persoana care va plânge cu adevărat dispariţia noastră. Nu contează numărul celor care vor râde sau se vor bucura că am murit. Important e acel singur om care va aşterne lacrimi peste amintirea fiecăruia.

Acesta este crezul meu. Am văzut prea multă durere în jurul meu ca să cred altfel. Şi e dureros de frumos modul în care unii îşi aduc aminte de cei iubiţi. Iar uneori, dispărem din viaţa cuiva nu pentru că murim fizic, ci din neiubire. Plecarea dintr-o relaţie când unul spera la mai mult, este echivalentă cu moartea cerebrală a celui ce pleacă şi care este îngropat în sufletul celui care rămâne, cel puţin o vreme încă, prins în mirajul relaţiei care a existat.

E fascinantă durerea! Te dezvăluie în faţa celorlalţi, te face vulnerabil, fără ca nimeni însă să îndrăznească să-ţi fure demnitatea. Oricât de multe defecte fizice ai avea sau oricât de mult ai fi încălcat scrierile moralei, atunci când porţi doliu devii martir, mai ales când negrul nu îl aşterni în faţa lumii ci în ochii tăi, ascunzându-l în faptele tale, în gândurile şi în nevoile tale.

Nu am exagerat când am spus martir. Povara unui doliu te schimbă. Te face sensibil la lucrurile mărunte şi la gesturile necugetate. Te face mai îngăduitor cu toate. Sau din contră, total indiferent la ce se mai întâmplă în jurul tău.

Nu suntem obligaţi să purtăm doliu după nimeni. Tocmai de aceea îndeplinim fără să vrem destinele celor plânşi. Din prea multă dragoste de viaţă. Şi, uneori, din prea mult dor.

vizite: 7507 redactor: Anca Pepelea in LifeStyle

Toate drepturile sunt rezervate ATZ. Nici o informatie din acest site nu poate fi preluata, integral sau partial fara acordul din partea ATZ. Redactorii sunt direct responsabili pentru continutul articolelor si a stirilor.

rss feed atom feed Powered by eyeblog