Merg in fiecare zi la serviciu cu autobuzul. Stau destul de departe si sunt suficient de comoda sa aleg acest mijloc de transport. Ca foarte multi, am abonament si astept conditii cat de cat rezonabile. Ca nu se intampla asta, stie fiecare. Inca de dimineata nu e chip sa scapi fara pantofii murdariti, buzunarele controlate de "binevoitori" si inghesuiala obligatorie.
Imi iau inima in dinti, o inghit si pe doamna corpolenta care s-a cantarit de vreo trei ori pe bocancii mei proaspat dati cu crema, imi verific de cateva ori buzunarele si strang poseta cu infrigurare. Pana sa apuc sa ma enervez ajung la destinatie. Cobor fericita ca azi nu am fost buzunarita.
Seara insa este altceva. Nici macar nu stiu cum sa denumesc experienta pe care o au toti cei care merg cu autobuzul incolo si incoace. Este ora la care aglomeratia este maxima. Sunt bucuroasa ca soferul a oprit in statie si chiar daca stau lipita ca un poster de usa care abia se inchide in urma mea, ma consoleaza gandul ca voi ajunge in curand acasa.
La fel gandesc poate si cei care se chinuie sa se tina de ceva sa-si pastreze echilibrul. Undeva in spate se aud conversatiile unor tineri pentru care toata distractia consta in a face in ciuda batranilor ca ei au scaune, sa fluiere din mers dupa fetele de pe strada, sau sa demonstreze cate injuraturi stiu si cat de repede le pot urla. Rasetele lor si indiferenta celorlalti calatori ma fac sa inteleg ca asemenea spectacole sunt frecvente, doar eu nu asistasem vreodata la asa ceva.
Dar am ajuns acasa, sunt mai linistita acum. E si maine o zi. Alte drumuri, alte spectacole, aceeasi mizerie.